EDUCAŢIA ELEVILOR CU NEVOI SPECIALE

EDUCAŢIA ELEVILOR CU NEVOI SPECIALE

                                     Înv/prof.  GODJA ADINA VERONICA

                                Şcoala cu cls.I-VIII Onceşti, jud.Maramureş

Educaţia speciala are in vedere un anumit tip de educaţie adaptata si destinata copiilor care nu reuşesc sa atingă in cadrul inv obişnuit nivele educative si sociale corespunzătoare vârstei.

Cerinţe/nevoi educative speciale - CES - este o sintagma, care se refera la cerinţele in plan educativ ale unor categorii de persoane, cerinţe consecutive unor disfuncţii sau deficiente de natura intelectuala, senzoriala, psihomotrice, fiziologica sau ca urmare a unor condiţii psihoafective, socioeconomice sau de alta natura; aceste cerinţe plasează persoana/elevul într-o stare de dificultate in raport cu ceilatii din jur, stare care nu-i permite o existenta sau o valorificare in condiţii normale a potenţialului intelectual si aptitudinal de care acesta dispune si induce un sentiment de inferioritate ce accentuează condiţia sa de persoana cu cerinţe speciale. In consecinţă, activităţile educative şcolare si/sau extraşcolare reclama noi modalităţi de proiectare si desfăşurare a lor in relaţie directa cu posibilităţile reale ale elevilor, astfel încât sa poată veni in întâmpinarea cerinţelor pe care elevii respectivi le resimt in raport cu actul educaţional (acest proces presupune, pe lângă continuitate, sistematizare, coerenta, rigoare si accesibilizare a conţinuturilor, un anumit grad de înţelegere, conştientizare, participare, interiorizare si evoluţie in planul cunoaşterii din partea elevilor).

 Altfel spus, cerinţele educative speciale solicita abordarea actului educaţional de pe poziţia capacităţii elevului deficient sau aflat in dificultate de a înţelege si valorifica conţinutul învăţării, si nu de pe poziţia profesorului sau educatorului care desfăşoară activitatea instructiv-educativa in condiţiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi.

Evident ca aceasta sintagma poate avea un înţeles anume pentru fiecare elev in parte, in sensul ca fiecare elev este o individualitate si, la un moment dat, într-un domeniu sau altul al învăţării, reclama anumite cerinţe educaţionale specifice pentru a putea înţelege si valorifica la maximum potenţialul sau in domeniul respectiv (spre exemplu, un elev poate întâmpina dificultăţi de învăţare la matematica sau fizica, unde sunt necesare, in special, anumite categorii de operaţii ale gândirii la care elevul respectiv este deficitar; in schimb, la disciplinele din celelalte arii curriculare obţine rezultate bune, chiar peste media clasei).

Totuşi, sintagma cerinţe educaţionale speciale este utilizata mai ales in domeniul psihopedagogiei speciale, unde semnifica necesitatea unor abordări diferenţiate si specializate ale educaţiei copiilor cu dizabilităţi/deficiente mintale, intelectuale, ale celor cu afecţiuni neuropsihice, neurofiziologice, senzoriale, fizice, somatice.

 Normalizarea este un termen care se refera, in principal, la asigurarea unor condiţii de viaţă, corespunzătoare pentru persoanele cu cerinţe speciale, acceptarea acestora in cadrul societăţii sau comunităţii din care fac parte, fiindu-le asigurate aceleaşi drepturi, responsabilităţi si posibilităţi de acces la serviciile comunitare ca si celorlalţi membrii ai societăţii, in scopul dezvoltării si valorificării optime a potenţialului de care aceste persoane dispun. Altfel spus, normalizarea se refera la sprijinul oferit persoanelor cu cerinţe speciale de către componentele sistemului social pentru a permite acestora un mod de viaţă similar sau apropiat cu al celorlalţi membrii ai societăţii; consecinţele practice ale normalizării sunt programele si acţiunile bazate pe incluziune si integrare.

Transpunerea in practica a normalizării se desfăşoară pe patru niveluri funcţionale:

1. normalizarea fizica

2.normalizarea funcţională

3.normalizarea sociala

4. normalizarea societala

Educaţia integrata presupune ca relaţiile dintre indivizi sa se bazaze pe o recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor si drepturilor comune pe care le poseda.

Ed.integrata este tot o forma de ed speciala care se desf in alte condiţii decât cele existente in şcolile speciale.In schimb, ed integrate incearaca sa înlăture percepţia asupra şcolilor speciale ca unităţi şcolare segregaţioniste.

Educaţia integrata are drept obiective, următoarele:

- a educa acei copii cu cerinţe speciale in scoli obişnuite alături de ceilalţi copii normali;

- a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţionala, consiliere şcolară, asistenta medicala si sociala) in şcoala respectiva;

- a acorda sprijin personalului didactic a1 managerilor scolii in procesul de proiectare si aplicare a programelor de integrare ; a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul si resursele scolii obişnuite (sali de clasa, cabinete, laboratoare, biblioteca, terenuri de sport etc.);

- a încuraja rel. de prietenie si comunicarea intre toţi copii din clasa/scoala;

- a educa si ajuta toţi copiii pentru înţelegerea si acceptarea dif dintre ei;

- a tine cont de probl si opiniile părinţilor, încurajându-i sa se implice in viaţa scolii;

- a asigura programe de sprijin individalizate pentru copiii cu cerinţe speciale;

- a accepta schimbări radicale in organizarea si dezvoltarea activităţilor instructiv-educative din şcoală.

Dizabilitatea este termen de baza utilizat in legislaţia si practica româneasca obişnuită, alături de cel de handicap. În literatura de specialitate, termenul dezabilitate a început sa fie utilizat si promovat ca substitut de regula, pentru termenul handicap, ce tinde sa fie înlocuit in terminologia internaţională.

Dizabilitatea face parte din experienta umana, fiind o dimensiune a umanităţii; ea este una dintre cele mai puternice provocări in ceea ce priveşte acceptarea diversităţii, deoarece limitele sale sunt foarte fluide, in categoria persoanelor cu dizabilităţi putând intra oricine, in orice moment, ca urmare a unor împrejurări nefericite, boli sau accidente. Ideea integrării copiilor cu dizabilităţi in şcoala publica a apărut ca o reacţie necesara si fireasca a societăţii la obligaţia acesteia de a asigura normalizarea si reformarea condiţiilor de educaţie pentru persoanele cu cerinţe educative speciale.

Integrarea înseamnă ca relaţiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaştere a integrităţii lor, a valorilor si drepturilor comune pe care le poseda. Când lipseşte recunoaşterea acestor valori, se instaurează alienarea si segregarea intre grupurile sociale. Altfel spus, integrarea se refera la relaţia stabilita intre individ si societate si se poate analiza având in vedere mai multe niveluri, de la simplu la complex.

 Integrarea presupune egalitatea de participare sociala si egalitatea de şanse in realizarea accesului la educaţie. Printre valorile actuale si de perspectiva ale integrării societăţii democratice din lume le considera dominante pe următoarele:

-    acceptarea tuturor diferenţelor;

-          respectul diversităţii;

-          solidaritatea umana si mai ales cu persoane diferite ;

-          lupta împotriva excluderii si marginalizării;

-          lupta împotriva inegalităţii sociale.

Nivelurile integrării se afla in relaţie de interacţiune, se influenţează si se îmbogăţesc reciproc creând astfel ansamblul de condiţii necesar pentru schimbarea societăţii si transformarea într-o societate capabila sa asigure integrarea persoanelor cu handicap mintal in interiorul ei. Accesul la integrare este valabil pentru toate persoanele, inclusiv pentru cele cu un handicap, indiferent de handicapul si gravitatea acestuia. In acest sens nu ar trebui sa existe nici o restricţie. Persoanele cu un anumit handicap si mai ales cu un handicap mintal sunt oameni cit se poate de obişnuiţi, oameni cu vise, speranţe, aspiraţii, dar cu mai multe dureri si mai multe obstacole cu care se confrunta.

Integrarea este un proces complex care presupune :

- a educa acei copii cu cerinţe speciale in scoli obişnuite alături de ceilalţi copii normali;

- a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educaţionala, consiliere şcolară, asistenta medicala si sociala) in şcoala respectiva;

- a acorda sprijin personalului didactic a1 managerilor scolii in procesul de proiectare si aplicare a programelor de integrare ; a permite accesul efectiv al copiilor cu cerinţe speciale la programul si resursele scolii obişnuite (sali de clasa, cabinete, laboratoare, biblioteca, terenuri de sport etc.);

- a încuraja rel de prietenie si comunicarea intre toţi copii din clasa/scoala;

- a educa si ajuta toţi copiii pentru înţelegerea si acceptarea dif dintre ei;

- a tine cont de probl si opiniile părinţilor, încurajându-i sa se implice in viaţa scolii;

- a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu CES;

- a accepta schimbări radicale in organizarea si dezvoltarea activităţilor instructiv-educative din şcoală.

Conform principiilor promovate in materie de educaţie de către organismele Internaţionale, se menţionează ca persoanele/elevii cu diferite tipuri de deficiente au aceleaşi drepturi fundamentale ca si ceilalţi cetăţeni de aceeaşi vârstă, fara discriminare pe motive de sex, limba vorbita, religie, stare financiara sau orice alta caracteristica a persoanei in cauza sau a familiei sale.

Modelul cooperării scolii obişnuite cu şcoală speciala - in acest caz, scoala obişnuita coordonează procesul integrării si stabileşte un parteneriat activ intre cadrele didactice din cele doua scoli care vor experimenta si susţine un nou mod de desfăşurare a activităţilor didactice, pregătind împreună conţinutul activităţilor şcolare, adaptând materialele si mijloacele de învăţare folosite in timpul orelor si oferind un cadru confortabil tuturor elevilor din clasa. Acest model are avantajul ca permite valorificarea resurselor si experientelor deja existente in cele doua tipuri de scoli, fara a necesita cheltuieli suplimentare.

Modelul bazat pe organizarea unei clase speciale in şcoala obişnuita - acest model presupune integrarea copiilor deficienţi in scoli de masa unde sa intre in relaţie cu elevii normali, facilitându-se, cu sprijinul cadrelor didactice si specialiştilor din şcoală, o mai buna intercunoastere si relaţionare intre cele doua categorii de copii. Modelul este criticat de unii specialişti care nu considera o integrare reala constituirea unei clase speciale într-o şcoală obişnuită, practica demonstrând dificultatea aplicării unui program de integrare după acest model; discrepanta dintre clasele obişnuite si clasa speciala se accentuează, timpul efectiv in care elevii normali si cei cu cerinţe speciale relaţionează direct este destul de redus (in cele mai multe cazuri acest timp se reduce la durata pauzelor dintre activităţile şcolare), iar in condiţiile unui colectiv şcolar de acest tip se constituie cu uşurinţă grupuri de elevi intre care apar conflicte sau atitudini ce pot accentua discriminarea fata de elevii deficienţi din clasa speciala (adică efectul opus  integrării).                                                                           

Modelul bazat pe amenajarea in şcoala obişnuită a unui spatiu sau a unei sali de instruire si resurse pentru copiii deficienţi, integraţi individual in clase obişnuite din şcoala respectiva - in acest caz, profesorul care se ocupa cu elevii deficienţi este si profesorul de sprijin care desfăşoară activităţi cu aceşti copii, atât in spaţiul special amenajat in şcoală, cat si la orele de clasa, atunci când condiţiile solicita/permit acest lucru, colaborând direct cu educatorii din clasele unde sunt integraţi copiii.

Modelul itinerant- acest model favorizează integrarea într-o şcoală de masa a unui număr mic de copii cu cerinţe speciale, domiciliaţi la mica distanta de şcoală (se evita astfel dezavantajul deplasărilor pe distante mari ale copilului) si sprijiniţi de un profesor itinerant (specializat in munca la domiciliul copiilor cu un anumit tip de deficienta); ei pot astfel participa la activităţile scolii respective.

Modelul comun - este relativ asemănător cu modelul precedent, cu deosebirea ca in acest caz profesorul itinerant este responsabil de toţi copiii cu deficiente dintr-un anumit areal si oferă servicii de sprijinire a copilului si familiei, ajuta părinţii la alcătuirea programelor de învăţare, urmăreşte evoluţia şcolară a copilului, colaborează cu profesorii scolii obişnuite in care este integrat copilul si intervine atunci când apar probleme de învăţare sau de adaptare a copiilor la anumite cerinţe şcolare.

Integrarea se bazează pe convingerea că adulţii lucrează în comunităţi incluzive, alcătuite din persoane de diferite rase, religii, aspiraţii, cu sau fara dizabilităţi. Tot aşa, indiferent de vârstă, copiii au nevoie să crească şi să înveţe în medii asemănătoare celor în care vor lucra ca adulţi, iar şcoala este principala instituţie care trebuie sa răspundă acestei nevoi.

Profesorul din şcoala integrativa va avea o serie de obiective de perfecţionare si autoperfecţionare profesionala, cum ar fi :

·         Să fie capabil sa remarce punctele forte si interesele fiecărui copil şi să le utilizeze pentru motivarea interioară in procesul de educaţie.

·         Să ştie să stabilească obiective ambiţioase dar diferenţiate, adecvate elevului respectiv, ceea ce impune evaluare diferenţiată.

·         Să formuleze aşteptări adecvate pentru fiecare elev, oricare ar fi capacităţile acestuia. Această abilitate a cadrului didactic permite tuturor elevilor să devină membri ai clasei şi ai şcolii.

·         Să ştie sa utilizeze un stil de predare bazat mai mult pe activităţi decât pe intervenţia de la catedră.

·         Să ştie sa ofere zilnic condiţii pentru ca fiecare elev sa aibă un succes

Competentele utile profesorului din şcoala integrativa sunt:

·         Să realizeze că răspunde de fiecare copil din clasă.

·         Să cunoască diferite strategii de instruire şi să ştie să le folosească eficient.

·         Să lucreze în echipă cu părinţii şi cu alti profesionişti care se ocupa de copil

·         Să perceapă lucrul cu fiecare membru al clasei ca pe o oportunitate de perfecţionare profesională şi nu ca problemă pe care el sau alţii o au de rezolvat.

·         Să fie flexibil şi să demonstreze un grad ridicat de toleranţă.

Procesul de integrare a copiilor in dificultate presupune din partea  profesioniştilor antrenaţi nu doar interes, cunoştinţe si competente – ci si o capacitate reala de a lucra in echipa. O echipa constituita atât in cadrul scolii, dar si o echipa la nivel interinstituţional, care să-i includă pe toţi profesioniştii care răspund de copil: educator sau asistent maternal, asistent social, profesor diriginte, director de şcoală si alţii.

Pentru fiecare copil aflat in sistemul de protecţie este necesara elaborarea si aplicarea unui proiect personalizat de îngrijire, educare, recuperare, (re)integrare familiala si sociala.

O parte importanta a proiectul personalizat este cea referitoare la proiectul de integrare in şcoală si comunitate. Pentru orice copil in dificultate care urmează o forma de învăţământ preşcolar sau şcolar acest proiect se realizeza in parteneriat cu grădiniţa/ scoala din comunitate. Managerul de caz va antrena in elaborarea si aplicarea acestui document scris pe directorul scolii si pe educatoarea, învăţătorul sau  profesorul diriginte care raspunde de educaţia copilului respectiv.

 Proiectul personalizat de integrare in şcoală si comunitate este un dosar care include date despre copil, evaluarea iniţială a situaţiei acestuia, planul de intervenţie si rapoarte care reflecta evoluţia situaţiei pe parcursul implementării planului.

Acest document facilitează legătura dintre serviciile de protecţie a copilului si şcoală, munca in echipa interdisciplinara si asigura antrenarea responsabila si complementara  a profesioniştilor din sistem, a directorului de şcoală si a cadrelor didactice, a familiei, a copiilor si adulţilor din comunitate pentru ca fiecare copil aflat in situaţie de risc, cu CES sau cu probleme sociale sa fie sprijinit in integrarea sa şcolară, profesionala si sociala.

Integrarea socială nu poate fi separată de integrarea şcolară, ea nu este doar post-şcolară, ci se construieşte treptat, pe măsură devenirii copilului prin educaţie, ca adult „fiinţa socială” şcoala fiind însăşi o parte a vieţii sociale, ca atare progresul în direcţia dobândirii autonomiei, „competenţe” sociale trebuie să constituie la fel ca şi dezvoltarea intelectuală, o finalitate educaţională.

Bibliografie

1. Boici Gherghina, Stănică Ilie – Evaluarea copiilor cu CES în perspectiva integrării, Timpul, Reşiţa, 1998
2. Chassey D. Juliette, Brignone Sylvie – Terapie comportamentală şi cognitivă a tulburărilor de ritm şi fluenţă, Editura Polirom, Iaşi, 2000
3. Cozma Adrian – Psihopedagogia comunicării la copii cu dizabilităţi mintale, Editura RAR, Bucureşti, 2008
4. Gherguţ Alois – Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii diferenţiate şi incluzive în educaţie, Editura Polorom, Iaşi, 2006
5. GODJA ADINA VERONICA,STR POPA LUPU NR 12,BL E9 ,AP 25,SIGHETU MARMAŢIEI,COD 435500 MARAMUREŞ   sau PROFESOR PENTRU INVĂŢAMÂNTUL PRIMAR GODJA ADINA VERONICA,SCOALA CU CLS I  VIII ONCEŞTI,MARAMUREŞ